Gramatica

Gramatica


Gramatica limbii japoneze, deşi foarte diferită de cea a limbii române de exemplu, este relativ simplă şi regulată (fără multe excepţii), ceea ce permite învăţarea ei destul de repede. Din exact acelaşi motiv pentru japonezii nativi învăţarea limbilor străine implică un efort suplimentar.
În cele ce urmează vor fi prezentate cîteva din caracteristicile gramaticii limbii japoneze.

• Ordinea de bază a cuvintelor în propoziţie este subiect-complement-predicat. De asemenea, în general complementele circumstanţiale se pun în ordinea timp-mod-loc.
  

• Structura de bază a enunţurilor este topic-comentariu. Topicul este un termen cu înţeles larg; el poate coincide sau nu cu subiectul enunţului şi cuprinde alte informaţii deja cunoscute, sau care nu trebuie explicate. Comentariul este partea din enunţ care aduce informaţie nouă în dialog. Să luăm de exemplu propoziţia こちらは田中さんです。kochira wa Tanaka-san desu (Acesta este domnul Tanaka.). Cuvîntul kochira (aici, în această direcţie) este urmat de particula wa folosită pentru a marca topicul şi arată despre ce va fi vorba în continuare. Ca urmare, sensul lui kochira wa este "în ceea ce priveşte această persoană de faţă". Tanaka-san (domnul/doamna/domnişoara Tanaka) este informaţia nouă, iar la final apare desu care este aproximativ echivalent cu a fi. Japoneza, similar cu chineza şi coreeana, este deci o limbă în care topicul şi subiectul nu se confundă, ci adesea se enunţă separat. Un exemplu în acest sens este propoziţia 象は鼻が長い。 zoo wa hana ga nagai (Elefantul are trompa lungă.) care tradusă textual ar suna "În ceea ce îl priveşte pe elefant, trompa este lungă". Topicul este 象 zoo (elefant), iar subiectul este 鼻 hana (nas) marcat de particula ga. De observat că 長い nagai (lung), deşi este un adjectiv, formează singur predicatul, echivalent cu "este lung".
  

• Substantivele japoneze nu au gen, nici număr şi nu se articulează. Cuvîntul 本 hon poate să însemne la fel de bine o carte, cartea, nişte cărţi sau cărţile. Dacă numărul este important contextul trebuie construit de aşa natură încît să se înţeleagă. În mod excepţional pentru substantive care reprezintă persoane este posibil să se indice pluralul prin anumite sufixe (-tachi, -ra sau -domo). De exemplu 僕 boku ("eu," folosit de băieţi/bărbaţi) devine la plural bokura sau bokutachi (noi). De remarcat că în japoneză pronumele personale se comportă ca substantive. Totuşi în unele construcţii sufixul -tachi nu este un plural în adevăratul sens al cuvîntului, ci indică un grup de persoane dintre care cel numit este doar un reprezentant. De exemplu お母さん okaasan înseamnă "mamă," dar お母さん達 okaasantachi nu înseamnă "mame," ci "mama şi ceilalţi împreună cu ea." De asemenea, un număr de cuvinte din fondul japonez vechi formează pluralul prin reduplicare: 人 hito înseamnă "om", iar 人々 hitobito înseamnă "oameni;" pe de altă parte reduplicarea poate avea şi alte roluri: 時 toki înseamnă "timp," dar 時々 tokidoki înseamnă "uneori". Caracterul special 々 este folosit pentru marcarea reduplicării; partea a doua a dubletului are adesea consoana iniţială schimbată.
  

• Substantivele nu au de regulă nici o inflexiune, funcţia lor sintactică fiind indicată de particule aşezate imediat după acestea. În afară de particula topicului は wa introdusă anterior, posesiunea se marchează prin particula の no, subiectul prin particula が ga, complementul direct prin particula を o, complementul indirect prin particula に ni, şi altele. Exemple: 空の色 sora no iro (culoarea cerului, sora înseamnă cer), 水を飲む mizu o nomu (a bea apă, mizu înseamnă apă) 歯が痛い ha ga itai (dintele doare, mă doare un dinte, etc.), 学校に行く gakkō ni iku (a merge la şcoală). În japoneza vorbită o parte din aceste particule se pot omite.
  

• Verbele japoneze se conjugă la două timpuri, numite tehnic "trecut" şi "non-trecut", al doilea fiind echivalent cu prezentul+viitorul din limba română. Nu există nici o inflexiune după număr sau persoană. De exemplu 行く iku poate să însemne merg, mergi, merge, mergem ş.a.m.d. Verbele au cîteva forme de bază din care se obţine întreaga listă de conjugare. În afară de forma de infinitiv a verbului, care este aceeaşi cu indicativul prezent, cele mai importante sînt: forma negativă, forma de politeţe, imperativul tare ("du-te!"), imperativul colectiv ("hai să mergem!"), forma "-te," trecutul, şi două forme de condiţional. Forma aşa-numită "-te," aproximativ echivalentă cu gerunziul din limba română, ajută la exprimarea a numeroase timpuri şi moduri. De exemplu construcţia "-te iru" exprimă acţiuni curente, continue sau repetitive, sau stări care au început în trecut şi continuă şi în prezent; construcţia "-te ita," care este varianta de trecut a precedentei, exprimă acţiuni continue din trecut (similar cu imperfectul din română) sau stări care în româneşte s-ar exprima prin mai mult ca perfectul. Tot forma "-te" ajută la formarea modului imperativ, prin construcţia "-te kudasai," şi la coordonarea propoziţiilor în frază.
  

• Există trei categorii mari de adjective în limba japoneză, diferite între ele din punct de vedere sintactic: adjectivele "-i," adjectivele "-na" şi adjectivele propriu-zise care însă sînt foarte puţine la număr. Adjectivele "-i" sînt cele care la forma de bază se termină în mora い i ca în exemplul menţionat 長い nagai (lung). Această categorie de adjective se comportă similar cu verbele, de exemplu formînd negativul în acelaşi fel, putîndu-se pune la modul condiţional, şi conjugîndu-se chiar la cele două timpuri: trecutul lui 長い este 長かった nagakatta (a fost lung). Pe de cealaltă parte, adjectivele "-na" se comportă mai degrabă ca nişte substantive, nesuportînd nici o inflexionare. Ele pot fi folosite independent, fără să determine un substantiv. Diferenţa dintre aceste adjective şi substantivele propriu-zise constă în faptul că un adjectiv "-na" poate să determine un substantiv: 静かな子 shizuka na ko (un copil liniştit). Adjectivele propriu-zise formează o categorie restrînsă; ele nu pot fi folosite pe post de predicat şi nici ca substantiv independent. De exemplu 色んな人 ironna hito (feluriţi oameni).
  

• Verbul する suru (a face) este folosit împreună cu o serie de substantive pentru a forma o categorie numeroasă de verbe, similare cu expresiile româneşti "a face curat" şi "a face nani." De exemplu, din 勉強 benkyō (studiu) se formează 勉強する benkyō suru (a studia).
  

• Există un număr imens de verbe compuse, formate din perechi de verbe care îşi combină înţelesurile pentru a crea un nou concept. De exemplu 入り込む hairikomu (a introduce) se compune din hairu (a intra) şi komu (a înghesui). De remarcat că şi cuvîntul românesc "introduce" are la origine tot două componente similare.
  

• Deşi limba japoneză are o colecţie imensă de pronume personale (există cîteva zeci de feluri de a spune "eu") acestea se folosesc puţin frecvent. Adesea ele se înlocuiesc prin numele persoanelor respective sau pur şi simplu nu se introduc deloc în propoziţie atunci cînd se pot subînţelege (şi nu numai atunci!). De exemplu, propoziţia 忙しい。isogashii conţine un singur cuvînt, dar din context se poate înţelege dacă înseamnă "(Eu) sînt ocupat" sau e vorba despre altcineva. Pronumele personale au început să fie folosite mai mult abia de aproximativ un secol, cînd traducerea literaturii străine (plină de pronume) a luat avînt. În plus, pronumele personale din japoneză se pot considera ca fiind nişte substantive mai aparte, deoarece la fel ca substantivele pot fi determinate de adjective, ceea ce nu se întîmplă în limba română. De exemplu 間抜けな彼は何もしない。 manuke na kare wa nanimo shinai. (El, prostul, nu face nimic.) În traducerea românească a trebuit înlocuită construcţia adjectivală cu o apoziţie; o traducere textuală ar suna "El prost nu face nimic," care ar fi corectă gramatical înlocuind de exemplu pronumele "el" cu substantivul "omul."
  

• Mai ales în limba japoneză vorbită se folosesc "particule finale," cuvinte scurte (în general de o singură moră) plasate la sfîrşitul propoziţiilor, care pot avea diferite roluri în a preciza statutul informaţiei din propoziţia respectivă. De exemplu, faţă de afirmaţia simplă "Plouă.", variantele următoare se pot traduce în limba japoneză doar prin folosirea unei astfel de particule (parantezele clarifică situaţiile respective prin extinderea enunţului):
  

雨が降ってるよ。 "Vezi că plouă! (Ia-ţi umbrela.)"
雨が降ってるね。 "Ia uite, plouă... (Cum ne mai întoarcem acasă?)"
雨が降ってるわ。 "Vai dragă, plouă! (feminin)"
雨が降ってるさ。 "Plouă, măi... (De-asta nu merg cu voi la munte.)".

• Limba japoneză este bogată în cuvinte şi expresii onomatopeice şi psihomimetice, grupate în două categorii mari: "giongo" (onomatopee propriu-zise, care imită sunete din natură) şi "gitaigo" (care exprimă stări fizice sau psihice omeneşti). În timp ce "giongo" există în toate limbile (de exemplu wan-wan corespunde lui "ham ham" din limba română) expresiile "gitaigo" sînt mult mai numeroase decît în alte limbi. Exemple de "gitaigo": nuru-nuru (a fi alunecos), pika-pika (a sclipi), pera-pera (a vorbi mult sau fluent), shiin (a fi foarte linişte), sukkiri (sentimentul de a fi scăpat de o grijă), hakkiri (direct, fără ocolişuri, despre felul de adresare), etc. Dacă în general cuvintele oricărei limbi se pot considera simboluri care reprezintă la nivel auditiv nişte idei fără ca de obicei să existe o legătură evidentă între sunet şi concept, onomatopeele (din orice limbă) prezintă o legătură clară între ele, pisica face miau pentru că într-adevăr glasul pisicii se poate aproxima prin pronunţia miau. Din acest punct de vedere expresiile psihomimetice "gitaigo" sînt o categorie intermediară de cuvinte în care legătura cu conceptele exprimate nu este nici evidentă, dar nici absentă. După învăţarea unui număr apreciabil din aceste cuvinte atît copilul japonez cît şi studentul la limba japoneză ajung să poată ghici, ajutaţi eventual şi de context, ce înseamnă un "gitaigo" nou auzit; ei pot de asemenea să creeze noi cuvinte de acest fel care au mari şanse să fie înţelese corect de interlocutor. De subliniat este faptul că "giongo" şi "gitaigo" se folosesc foarte frecvent, nu numai de copii ci şi de adulţi, atît în conversaţie cît şi în scris.
  

• Un alt aspect specific limbii japoneze este grija cu care se ţine cont de originea informaţiei pe care fiecare propoziţie o transmite. Dacă în limba română spunem uneori "Cred că..." "Probabil că..." "Se pare că..." etc., limba japoneză este considerabil mai sistematică şi mai nuanţată în acest sens. Există de exemplu mai multe expresii echivalente cu "probabil că," fiecare din ele comunicînd un nivel de probabilitate diferit. Se poate considera că această minuţiozitate are legătură cu caracteristica mai generală a japonezilor de a-şi asuma responsabilitatea pentru ceea ce fac.
  

• Există multe perechi de verbe cu acelaşi sens din care unul e forma tranzitivă iar celălalt forma intranzitivă. În româneşte ele corespund de exemplu verbului "a hotărî" din propoziţiile "Am hotărît programul de lucru" şi "S-a hotărît programul de lucru." Deşi cele două forme se pot echivala în limba română cu diatezele activă şi pasivă ("Ne-au ajutat prin donaţii" şi "Am fost ajutaţi prin donaţii"), în japoneză există forme separate ale verbului pentru a indica diateza.