Vocabular

În vechime, pe parcursul a multe secole de contact cultural şi religios cu China, limba japoneză a împrumutat masiv cuvinte din limba chineză astfel încît se consideră că mai mult de jumătate din vocabularul japonez este de origine chineză. Alte limbi care stau la originea a numeroase cuvinte japoneze sînt coreeana şi limba ainu. Din contactele cu călătorii portughezi din secolul al XVI-lea au rezultat numeroase împrumuturi din limba portugheză. După redeschiderea Japoniei în secolul al XIX-lea limba olandeză a furnizat o altă serie de cuvinte. O dată cu Era Meiji contactele cu civilizaţia europeană s-au înmulţit şi asfel şi-au găsit drumul în limba japoneză numeroase cuvinte din germană, franceză, şi mai recent engleză care reprezintă actualmente sursa cea mai productivă de "gairaigo" (cuvinte de origine străină).
În Era Meiji elita culturală a Japoniei a "fabricat" o serie întreagă de neologisme, scrise în kanji, care să echivaleze cuvinte străine, ca de exemplu 化学 kagaku (chimie), 政治 seiji (politică) etc. O parte din acestea au fost copiate şi în chineză şi coreeană. Prin urmare japoneza, chineza şi coreeana dispun de un vocabular de neologisme comun (pe lîngă vechile cuvinte chinezeşti) într-un mod similar cu existenţa în Europa a unui vocabular comun de termeni compuşi relativ recent din vechi cuvinte latineşti sau greceşti.
Din vocabularul japonez se pot menţiona numeroase cuvinte care au pătruns şi în limba română. Cea mai mare parte din ele se referă strict la cultura şi tradiţiile japoneze, ca de exemplu: haiku, karaoke, origami, sushi, kimono, karate, go, etc. Un exemplu interesant este cuvîntul "ricşă" (trăsurică cu două roţi, trasă de un om), care vine de la 人力車 jinrikisha (compus din om, putere, şi vehicul) şi care a ajuns în limba română prin intermediul englezei (rickshaw) şi germanei (Rikscha).
[modifică] Limbajul feminin


Limbajul feminin (女性語, joseigo^?) este caracterizat, în general, de folosirea unui stil cu inflexionare mai accentuată, folosirea mai frecventă a formelor politicoase şi interjecţii sau pronume caracteristice.
[modifică] Pronume feminine

• „atashi”, „atai” („eu”) ^[3]
  

[modifică] Particule feminine

• wa (folosită la sfîrşitul propoziţiei): Hidoi wa! („Vai, ce rău eşti!”)
  
• mā (folosită la începutul propoziţiei): Mā, kono hon takai nē? („Vai, ce scumpă este cartea asta, nu crezi?”). Prescurtat în ma este folosită şi de bărbaţi.
  
• ara (folosită la începutul propoziţiei): Ara! Mō kita no? („O, ai venit deja?”)
  
• aramā sau arama (folosită la începutul propoziţiei): Aramā! Sonna ni jikan ga tatta no? („Vai, ce repede a trecut timpul!”)
  
• no (folosită la sfîrşitul propoziţiilor declarative): Watashi mo ikitai no („Vreau să vin şi eu.”)
  
• koto (folosită la sfîrşitul propoziţiilor exclamative): Kirei da koto! („Ce frumos este!”)
  

[modifică] Asobase kotoba


Asobase kotoba (遊ばせ言葉, Asobase kotoba^?) sunt forme honorifice şi limbaj politicos exagerat folosit numai de către femei. Se creează prin adăugarea formei asobase la sfârşitul unei inflexiuni de politeţe la persoana a doua sau a treia. De exemplu, pe când Sensei ga oide ni naru („Vine domnul profesor”) este o formă de limbaj politicos folosită atât de către bărbaţi cât şi de femei, numai o femeie care vrea să dea dovadă de rafinament şi eleganţă ar spune Sensei ga oide asobase. Aceste forme erau des folosite de femeile claselor sociale superioare şi de curtezanele de rang superior de la Curtea imperială în trecut.^[4]
[modifică] Kuruwa kotoba


Este limbajul folosit de prostituatele din „cartierele roşii” (kuruwa) în trecut. Multe dintre ele fiind de la ţară, li se cerea să nu vorbească dialectul local, pentru a nu le crea vizitatorilor o impresie neplăcută, aşa că s-au inventat cuvinte proprii. De exemplu, watashi („eu”) a devenit wachiki şi de arimasu/desu („este”) a devenit de arinsu.
[modifică] Nyōbō kotoba


Nyōbō kotoba (女房言葉) este denumirea unui limbaj creat în era Muromachi (1333-1568) de femei de la curtea imperială pentru a obţine o eleganţă eufemistică atunci când vorbeau între ele despre mîncăruri sau alte obiecte personale.
Au fost identificate ca. 1000 de astfel de cuvinte, unele dintre ele putînd fi găsite în limbajul feminin contemporan, iar altele în limbajul standard.
Atrase de prestigiul cultural al curţii imperiale, femeile din clasele superioare din afara curţii imperiale au început să folosească şi ele aceste cuvinte, în era Edo (1603-1868) devenind o parte inseparabilă a culturii şi educaţiei femeilor din clasele superioare.
Folosirea prefixelor de politeţe o-, go- sau mi- şi sufixul -moji în limbajul contemporan poate fi atribuită influenţei limbajului nyōbō kotoba.
[modifică] Limbajul masculin


Limbajul masculin este, în general, mai brut, direct, aspru decît cel feminin. De exemplu, un bărbat uneori zice Hara ga hetta („Mi-e foame”), dar o femeie probabil că va zice O-naka ga sukimashita (acelaşi înţeles, dar mult mai politicos).
[modifică] Pronume masculine

• boku, ore, washi („eu”, folosite în funcţie de vîrsta vorbitorului şi de circumstanţe)
  
• kimi, omae, kisama („tu”)^[5]
  

[modifică] Particule masculine

• zo (folosită la sfîrşitul propoziţiei): Atsui zo! („Fii atent că e fierbinte!”)
  
• ze: Ikō ze! („Hai să mergem!”)
  
• kai, dai (particule finale pentru formularea întrebărilor; kai pentru întrebări de tipul da-nu, dai pentru restul): Tsukareta no kai? („Ai obosit?”), Itsu kara koko ni iru n dai? („De cînd eşti aici?”)
  

[modifică] Limbajul infantil


Ca şi majoritatea altor limbi, şi japoneza are un limbaj infantil (numit akachan kotoba). În japoneză vocabularul este caracterizat de următoarele forme fonetice:

• cuvinte alcătuite din 3 more, cu moră specială la mijloc: maNma (în japoneza standard gohan, „mâncare”), aNyo (în japoneza standard ashi, „picio(a)r(e)”)
  
• cuvinte alcătuite din 4 more, cu more speciale în poziţia 2 şi 4: waNwaN (în japoneza standard inu, „câine”)^[6]
  

Alte cuvinte folosite de copii sunt: o-toto (în japoneza standard sakana, „peşte”), bachii (în japoneza standard kitanai, „murdar”), būbū (în japoneza standard kuruma, „automobil”).
[modifică] Limbaj discriminatoriu

1. legate de minoritatea socială burakumin: însuşi cuvântul burakumin este considerat discriminatoriu în ziua de astăzi. Alte cuvinte tabu care se referă al acest grup sunt eta, hinin („neoameni”) şi yotsu. În locul lor astăzi se foloseşte dōwa.
   
2. legate de handicapuri mintale şi fizice: în anul 1981, „Anul Internaţional al Handicapaţilor”, guvernul japonez a hotărât ca unele cuvinte care erau considerate discriminatorii de către cei pe care îi viza să fie înlocuite cu altele mai neutre. Exemple: mekura („orb”)→ me no mienai hito sau me no fujiyū na hito („persoană care nu vede”; tsunbo („surd”)→ chōryokushōgaisha (persoană handicapată din punct de vedere al auzului”); akimekura („analfabet”)→ hi-shikijisha („persoană care nu poate descifra cuvinte”); oshi („mut”)→ kuchi no fujiyūna hito („persoană handicapată din punct de vedere al vorbirii”); kichigai („nebun”)→ seishin shōgaisha („persoană handicapată mintal”).
   
3. legate de profesii: hyakushō, inakappe, tagosaku (toate însemnând „ţăran”)→ nōmin („agricultor”); bōzu („călugăr budist”)→ o-bōsan; dokata („salahor”)→ kensetsu rōdōsha („muncitor constructor”)
   
4. legate de bătrâni şi femei: babā („babă”)→ o-bā-san („onorabila bunică); jijii („moş”)→ o-jii-san („onorabilul bunic”); toshima (despre o femeie între două vârste)→ jukujo („femeie matură”)
   
5. legate de rasă: coreenii, chinezii şi alte naţionalităţi au fost ţinta acestor cuvinte discriminatorii. De exemplu, asakō („coreean”)→ kankokujin; shinajin („chinez”)→ chūgokujin; ketō („străin păros”, cu alte cuvinte, „occidental”)→ seiyōjin