Scrierea

Sistemul de scriere


În prezent limba japoneză foloseşte o combinaţie de patru moduri de scriere:

• Kanji (漢字) sînt caracterele de origine chineză, (ideograme), folosite pentru a scrie de exemplu:
  
  
  
  • substantive (cu excepţia împrumuturilor recente);
    
  • rădăcina adjectivelor şi verbelor;
    
  • nume de locuri şi persoane.
    
  
  </li>
  

• Hiragana (平仮名) sînt caractere fonetice folosite pentru:
  
  
  
  • terminaţiile inflexionale ale adjectivelor şi verbelor (okurigana 送り仮名);
    
  • particule gramaticale (助詞 joshi);
    
  • cuvinte pentru care nu există kanji;
    
  • cuvinte pe care autorul preferă să nu le scrie cu kanji (din motive de lizibilitate, comoditate, obişnuinţă etc.);
    
  • indicarea modului de citire a ideogramelor (振り仮名 furigana).
    
  
  </li>
  

• Katakana (片仮名)sînt tot caractere fonetice, folosite pentru:
  
  
  
  • cuvinte şi nume străine, uneori incluzîndu-le pe cele care la origine se scriu în kanji;
    
  • onomatopee;
    
  • cuvinte pe care autorul vrea să le scoată în evidenţă (aşa cum în limba română se practică scrierea cu caractere cursive sau aldine), sau cuvinte pronunţate de străini, roboţi, etc.;
    
  • nume ştiinţifice de plante şi animale;
    
  
  </li>
  

• Rōmaji (ローマ字) sînt caractere din alfabetul latin, folosite pentru:
  
  
  
  • acronime, ca de exemplu NATO;
    
  • cuvinte şi nume japoneze destinate folosirii în alte ţări, ca de exemplu în cazul cărţilor de vizită, paşapoartelor, etc.;
    
  • nume de firme şi produse care trebuie să poată fi citite atît în Japonia cît şi în alte ţări;
    
  • cuvinte sau fraze întregi care apar în reclame sau pe diverse produse, chiar destinate consumului intern, etc.
    
  
  </li>
  

Există numeroase excepţii de la aceste reguli, ca de exemplu tendinţa actuală de a alege pentru noii-născuţi prenume scrise cu hiragana sau katakana.
Iată aici ca exemplu titlul unui articol de ziar (Asahi Shimbun din 19 aprilie 2004) care cuprinde toate cele patru modalităţi de scriere. (Kanji în roşu, hiragana în albastru, katakana în verde, rōmaji şi numere arabe în negru)
ラドクリフ、マラソン五輪代表に1万m出場にも含みradokurifu, marason gorin daihyō ni ichi man meetoru shutsujō ni mo fukumi"Radcliffe, reprezentant olimpic la maraton, va participa şi la proba de 10.000 m"
[modifică] Direcţia de scriere


Tradiţional japoneza se scrie în rînduri verticale de sus în jos, începînd de la marginea din dreapta a paginii şi continuînd spre stînga. Acest stil se practică şi astăzi, fiind considerat stilul natural, mai uşor de caligrafiat şi de citit; în primii ani de şcoală elevii sînt obişnuiţi în mod preponderent cu acest stil; de asemenea cea mai mare parte a scrierilor literare sînt paginate în acest mod vertical. Totuşi, pentru literatura tehnică şi ştiinţifică, bogată în simboluri, formule, nume şi cuvinte străine, numere, este preferată direcţia de scriere din Vest, cu rînduri orizontale scrise de la stînga la dreapta şi aranjate pe pagină de sus în jos. Ocazional apare şi scrierea orizontală de la dreapta la stînga, de exemplu în firmele de magazine de pînă aproximativ la începutul secolului al XX-lea sau chiar şi astăzi pe unele autovehicule de firmă, unde regula aplicată este din faţa maşinii spre spatele ei, pe ambele laturi. Scrierea verticală nu are nici o variantă de jos în sus.
[modifică] Semnele de punctuaţie


În japoneza veche nu se folosea nici un semn de punctuaţie, legătura dintre diferitele părţi de text înţelegîndu-se din context şi din aşezarea în pagină. În prezent există o serie întreagă de simboluri care ajută la înţelegera structurii textului. În aceeaşi ordine de idei trebuie subliniat că în limba japoneză nu se lasă spaţii între cuvinte, toate caracterele curgînd unul după altul fără nici o indicaţie de separare a cuvintelor.
Semnele de punctuaţie principale:

• 。 punctul de la sfîrşitul frazei, în forma unui mic cerculeţ;
  
• 、 virgula, folosită similar cu cea din limba română. Are forma unei lacrimi cu partea groasă şi rotundă dreapta-jos;
  
• ・ punctul central, la mijlocul înălţimii/lăţimii rîndului (în funcţie de direcţia scrisului), folosit pentru a separa cuvinte străine care altfel s-ar contopi, de exemplu レオナルド・ダ・ヴィンチ reonarudo da vinchi (Leonardo da Vinci);
  
• 「 」 『 』 semne de citare, similar cu ghilimelele din limba română.
  
• alte semne de punctuaţie din limbile cu grafie latină, printre care semnul întrebării (？) şi al exclamării (！), sînt folosite la fel ca acelea din limba română. Uneori punctul final şi virgula au forma celor folosite în limba română, prin influenţa crescîndă a limbii engleze.